8 octombrie 2017

Escalada sportivă

Escalada sportivă constă în depășirea de către om a obstacolelor naturale sau artificiale ale unui teren abrupt, beneficiind de puncte de asigurare, care însă nu pot fi folosite pentru spijin în ascensiune. Această activitate se poate efectua atât pe stâncă cât și pe structuri artificiale.

Escalada sportivă este strâns legată, din punct de vedere al originii, de alpinism. Acesta din urmă constă în realizarea de ascensiuni dificile pe munți. Mobilul unei asemenea activități l-a constituit inițial atingerea unor vârfuri montane pe ruta cea mai facilă, iar apoi parcurgerea unor trasee din ce în ce mai greu abordabile. Caracteristica esențială a traseelor alpine o reprezintă lungimea mare a acestora, implicând parcurgerea unei diferențe de nivel însemnate.

Cu timpul, o nouă formă de provocare a emers din rândul practicanților de ascensiuni dificile, și anume depășirea obstacolelor unei rute scurte, limitate la o singură lungime de coardă. Astfel, escalada s-a rupt pentru prima dată de alpinism, concentrându-se asupra scopului parcurgerii celor mai dificile pasaje de stâncă, situate în intervalul unei singure lungimi de coardă. Această schismă a eliberat escalada de necesitatea proximității zonelor montane înalte, ascensiunile de acest tip putându-se practica și la nivelul falezelor stâncoase de numai câțiva metri înălțime.

Pentru a se putea asigura o pregătire mai bună, au aparut centrele de instruire „indoor” pe pereți artificiali. Datorită dezvoltării de facilități pentru începători, s-a constat o creștere continuă a numarului de sportivi.

Pentru că escalada sportivă a devenit o activitate populară în numeroase țări, dezvoltând și un sistem competițional, a determinat Comitetul Olimpic Internațional să includă acest sport în cadrul competițiilor olimpice de vară.

Probele specifice escaladei sportive sunt: dificultate, bouldering și viteză.

Bouldering

Boulderingul este o formă de escaladă fără asigurare care se desfășoară pe înălțimi mici, de 3 – 5 m. Este practicat pe stânci surplombate, faleze stâncoase situate pe malul mării, bolovani sau pe pereți artificiali. Pentru a elimina riscul de rănire se folosesc saltele speciale pentru atenuarea căderilor.

Elementele de bază în bouldering sunt forța, tehnica și dinamica, spre deosebire de formele tradiționale de alpinism, care necesită mai multă anduranță.

Foarte mulți consideră boulderingul, fără restricțiile sau ajutorul impuse de corzi sau alte echipamente, ca fiind cea mai pură formă de cățărare.

John Sherman descrie boulderingul ca fiind „cea mai senzuală formă de cățărare, care implică mișcări explozive și puternice, necesitând forță, dar și existența unei permanente armonii între corp și stâncă”.

Originile documentate ale boulderingului se regăsesc în Marea Britanie, Franța și Italia în ultima parte a secolului al 19-lea. Primul nume, legat de bouldering este cel al lui Eckenstein Oscar, un inginer britanic și alpinist inovator, care a scris despre bouldering, și, în 1890, a realizat o competiție de bouldering pentru locuitorii din Askole, un sat din muntii Karakorum. Timp de mulți ani, boulderingul a fost văzut ca o activitate de formare pentru alpiniști. La sfârșitul anilor ’40, Allain Pierre și tovarășii lui încep să practice bouldering, ca formă distinctă a cățărării, în zona Fontainebleau, considerată de mulți Mecca boulderingului. Cel care practică bouldering ca specialitate a lui, luptând pentru legitimarea și promovarea sa, este John Gill, un matematician american și gimnast amator, considerat parintele boulderingului modern.

Boulderingul a fost introdus ca disciplină sportivă de alpinism în anul 1998 iar prima competiție oficială s-a numit „Top Rock Challenge”.